Boala extrem de contagioasa care a OMORAT jumatate din populatia Bucurestiului! A fost eradicata acum mai putin de 90 de ani!

0
689

Cea mai gravă problemă cu care se confruntau autorităţile era cea a asigurării de condiţii medicale, spitalele fiind inexistente. În timpul domnitorului fanariot Ioan Vodă Caragea, Ţara Românească, dar şi alte provincii istorice au fost lovite de o molimă cruntă, care a decimat populaţia.
Vorbim de ciuma bubonică din prima parte a secolului XIX, rămasă în conştiinţa poporului sub numele de „ciuma lui Caragea”, căreia i-au căzut victime zeci de mii de oameni, unii istorici apreciind la 100.000 numărul morţilor din cauza acestei boli fără scăpare, scrie adevarul.ro.
Vrancea nu a fost nici ea ocolită de ciumă, mai cu seamă că unii dintre călătorii străini care au vizitat Focşaniul încă de la 1772 aminteau că şi atunci, în timpul Congresului de Pace de la Focşani, când s-a cerut unirea Moldovei cu Ţara Românească, ciuma se manifesta serios, mulţi dintre localnici alegând să se adăpostească în munţi. În acele vremuri, boala făcea ravagii în Europa, în special în Imperiul Ţarist şi oamenii erau răpuşi mai des decât în războaie.
Mărturie despre perioada când „Moartea Neagră” a decimat multe vieţi stă crucea ridicată în comuna Cîrligele, numită şi „Crucea ciumaţilor”, ridicată din piatră pe care apare o inscripţie în chirilică ce pomeneşte de ciuma lui Caragea.
Diplomatul şi omul politic Ion Ghica, care a fost contemporan cu Vodă Caragea, relatează în epistolele sale că epidemia de cimă făcea zilnic peste 300 de morţi în ţară. Dar Capitala, Bucureşti, a suferit cea mai mare pierdere de populaţie, apreciată la peste 50.000 de suflete, în condiţiile în care acum 200 de ani în Bucureşti populaţia era de 100.000 de oameni.

<

“Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mâinile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu”, scria Ion Ghica în corespondenţa pe care o purta cu prietenul său, poetul Vasile Alecsandri.

Cea mai gravă problemă cu care se confruntau autorităţile era cea a asigurării de condiţii medicale, spitalele fiind inexistente. Iar cei care deveneau imuni la boală se angajau în serviciul cioclilor şi transportau morţii la groapă.

„Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Se încreţea carnea pe trup auzindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor“, descrie evenimentele Ion Ghica, care menţionează că unii dintre bolnavii de ciumă erau îngropaţi de vii.

Un episod macabru al acelor vremuri s-a regăsit în raportul unui cioclu:

„Astăzi am adunat vreo 15 morţi pe care i-am dus cu căruţa pe câmpul de la Dudeşti, dar nu am ajuns decât cu 14, fiindcă unul a rupt-o la fugă”.

În timpul ciumei, domnitorul Ioan Vodă Caragea a fost mutat cu toată familia sa la mănăstirea Văcăreşti, acolo unde nimeni nu avea voie să treacă de bariera mănăstirii, păzită permanent. Caragea l-a numit şef al acţiunilor sanitare pe postelnicul Şuţu. Epidemia de ciumă a fost recunoscută în anul 1913, pe 4 iulie, iar autorităţile vremii au dat sarcini ca preotul şi persoana care răspundea de mahalalele din Bucureşti să cerceteze toţi locuitorii, mergând din casă în casă.
Epidemia de ciumă din ţările române avea să se stingă abia în anul 1930.
Citeste mai mult pe adevarul.ro